OPINIA CITITORULUI

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată

   Constantin-BunilaÎn vremurile (fatal rămânem mereu „sub vremuri”) din urmă, în care peste nefericita  noastră ţară s-au  abătut endemic abrutizarea,  kitsch-ul agresiv, snobismul de(z)gustătorilor de manele şi, nu în cele  din urmă, grafomania agramaţilor  frustraţi (cred că Marin Sorescu şi alţi mari sciitori care au părăsit după revoluţie Uniunea Scriitorilor au făcut-o şi dezgustaţi de asaltul maculatorilor de hârtie la  „izbândă făcând punte”), poetul, epigramistul, jurnalistul şi prozatorul Constantin Bunilă rămâne cel dintâi scriitor cu har şi  întrutotul unic printre condeierii urbei noastre, notorietatea sa trecând demult dincolo de fruntariile Gorjului.

L-am citit cu interes şi admiraţie oridecâteori am avut oczia şi, fără a-mi permite vreodată să-l  abordez, atunci când se întâmpla să-l întâlnesc aveam acel sentiment de rspect şi mândrie că-i sunt contemporan şi că el, scriitorul şi omul Constantin Bunilă este unul de-ai noştri, „suflet în sufletul” oraşului nostru şi nu numai.

Prin octombrie, anul trecut, l-am întâlnit în compania distinsului profesor inginer Alexandru Iancu şi, după amabilităţile obişnuite, mi-a spus, aşa pe neaşteptate,  că îi plac eseurile mele apărute în ziarul local şi  în cartea ce-o publicasem cu oarecare timp în urmă.

Am fost pe cât de surprins pe atât  de flatat că scriitorul consacrat şi omul  Constantin Bunilă pentru care timpul (aflasem asta cu strângere de inimă) se  rostogolea implacabil după alte legi, grăbindu-se nedrept, îşi găsise răgaz a se uita şi pe ceea ce însăilasem eu în „Monitorul de Motru”.

Cover    Ne-am programat apoi, prin telefon, o întrevedere, prilej cu care am avut o discuţie mai lungă, singura, din păcate, şi ne-am dăruit reciproc câte-o carte, privilegiat  fiind de departe eu care am primit din mâinile sale, cu o generoasă dedicaţie, cartea „La ceai cu umbra”

Mi-au făcut  o impresie de neuitat bonomia, simplitatea, logica ideilor, argumentele  de fel  lipsite de infatuare, preţiozitate ori aroganţă şi acel mod  natural şi afabil al gesturilor şi al zâmbetului care te făceau  să te simţi important, să-l preţuieşti şi să-l simţi prietenul de care ai nevoie şi pe a cărui amiciţie te poţi baza în orice împrejurare.

Ca slujitor al lui Hipocrate ştia foarte bine că în lupta cu hazardul şi manifestările insidioase ale răului, cel care pierde aproape de fiecare dată este omul şi, ca un înţelept, învăţa resemnat „arta de a muri”, fără a se lamenta ori a se revolta împotriva nedreptăţii destinului.

L-am mai revăzut în luna decembrie cu prilejul unor lansări de carte, atunci când poetul Constantin Bunilă şi-a prezentat ultima apariţie editorială „La ceai cu umbra” şi oraşul nostru a fost gazda unor personalităţi importante ale literaturii româneşti.

S-a mai întâmplat apoi să-l  sun, după sărbători, cînd  tocmai  (eu nu ştiam asta) se afla  internat într-un spital din Bucureşti.

Mi-a răspuns cu afabilitate şi nimic din tonul său nu trăda pesimism, disperare ori ceva din  acea spaimă deprimantă a omului ce se ştie pândit de „pasărea cu clonţ de rubin”.

Am aflat apoi îndurerat că inevitabilul s-a produs şi că umbra, „partenera” sa de ceai din ultima vreme, s-a abandonat evanescentă neantului, lăsându-l pe  scriitorul şi omul atât de iubit de motreni şi de toţi  cei care i-au citit opera în  compania  necuvintelor, peregrin fără întoarcere către sanctuarul muzelor, la ceaiul ritual cu spiritul absolut al poeziei şi cu eternitatea.

   Dumnezeu să-l odihnească în pace şi preţuirea noastră, a celor care l-am cunoscut, l-am respectat şi l-am iubit, să-l  însoţească pe cărările nemuririi, fără încetare !

Prof. Ilie Tudosie